Ţara arde şi Babele din Bucegi nu au cum să intervină

Nu mai rezist şi vă zic şi vouă: pe poziţia 74 a telecomenzii mele a apărut de câteva zile sau săptămâni sau semestre (nu m-am aventurat de mult prin zonele alea întunecate ale televizorului) un post dedicat pescuitului şi vânătoritului. Pe sistemul lansat de băiatul ăla care transmitea reportaje din stomacul crocodilului, lăsând pe urmă crocodilul să plece acasă la familie şi copii, vănâtorii şi pescarii de pe postul 74 încearcă să fie prietenoşi cu natura, deşi meseria îi cam obligă să nu fie.

Să explicăm: pescarul prinde tot felul de obiecte (nu sunt din plastic, am văzut şi eu cum dau din coadă) la care le zice „peşti”, pe care îi salută politicos, le scoate râma din gură şi îi aruncă cu încredere înapoi în apă, ca sa poate merge peştele acasă fără să aibă probleme cu doamna peşte, foarte suspicioasă pe soţul ei dacă întârzie la masă.

Toate bune la pescar aşadar, dar cum rămâne cu vânătorul? Păi vânătorul are o activitate mai complicată. Se împodobeşte ca de Crăciun cu tot felul de şmecherii de camuflaj, are răţuşte de plastic, momeală indecentă pentru vulturi şi păsăroi mai greu de momit, dar şi puşcă. Şi cum satira e o armă, şi el trage, partea comică sau nu e că vânătorul chiar nimereşte câte ceva în timpul emisiunilor, şi nu-l nimereşte pe colegul pescar sau vreo mărire de salariu.

Aici situaţia devine complicată pentru vânător, care din spirit concurenţial nu vrea să se lase mai prejos decât partenerul pescar. Scoate glonţul sau alicea din rândunica sau raţa sălbatică pe care regizorii emisiunii au ademenit-o în bătaia puştii. Coafura rămâne perfectă. Problema e că raţa nu se mai ridică de la sol. Încearcă o resuscitare cu trusa lui de prim ajutor pentru raţe (dacă aude Ministerul Finanţelor că există aşa ceva, ne-am făcut cu încă un impozit), dar degeaba. După ultimul calup publicitar se întâmplă şi minunea, cum era scrisă în scenariu. Vânătorul salvează raţa, pe care o salută politicos şi o aruncă înapoi în apă. Pardon, în aer, ăla cu apa era pescarul.

Vă întrebaţi probabil care este legătura dintre aceasta scurtă povestioară şi orice alt subiect pe care îl voi trata în cele ce urmează, cum ar fi de exemplu minunatul deponeu ecologic care lipseşte cu desăvârşire din judeţul asta de câmpie? Normal că nu este nici o legătură, dar poate dacă tratăm aşa problemele arzătoare la ordinea zilei, adică la finalul unor poveşti uşoare, micii vienezi cu putere de decizie din comitete şi comiţii vor fi curioşi să ajungă până la final, unde vor avea o revelaţie: „Hmm, deci băi, hai să facem deponeul ăla despre care tot povestim de 85 de ani, până şi pescarul şi vânătorul au auzit că nu avem”.

Hai asfaltare!

Ultima noapte de dragoste pe telenovele cu ţigani, întâia noapte de război pentru telecomandă

Gata paranghelia, puteţi băga din nou cu curaj televizorul în priză. S-a terminat Regina, telenovela cu ţigani, acest Greu de furat 2 fără Bruce Willis, care a intrat seară de seară in casele românilor, după modelul Inimă de ţigan, care pentru conformitate a fost Greu de furat 1.

Oare ce mai lanseaza PRO acum? Au bifat cu brio emisiuni cu manelişti, telenovele cu ţigani, dans si entertainment pentru răniţi, şubi-dubi-dubap-uri cu Bănică jr. au bifat chiar de mai multe ori. Ce ar mai putea să inventeze, mai ales in cazul in care nici dacă ar combina tot ce au acum în ograda lor nu ar ajunge la mâneca stângă a costumului lui Victor Newman, care împlineşte mâine-poimâine 180 de ani de când apare pe televizoarele din ţară.

În cel mai bun caz ar putea să iasă nişte telenovele cu Busu. Inimă de Busu. Partea I. Cu Busu cautând alizeul fericirii, în timp ce ţara se scufundă în cutremur. Aici intervin ţiganii. Şi Nicoleta Luciu. Mama cutremurului. Goală. Şi Busu va fi gol. Măcar 1 episod. Ţiganii fură placuţele cu temperatura şi nori sau soare de pe harta Busului. Aici intervine Steven Seagal. Şi încearcă să salveze situaţia. Dar se împiedică de pantalonii de piele ai lui Bănică. Într-o seară de mai. Steven Seagal trece pe banca de rezerve. Intră Jean Claude, şi toate reluările cu Jean Claude. Hoţii se sperie şi se predau. Trebuie să apară şi Călinescu pe undeva, unde e Călinescu? Floriiiiiiiiiiiin?

Intreb şi eu, ca opinia publică.

Le finisseur quatre

Lumeee, lumeeee! Circul de Stat Hollywood în colaborare cu producătorii "Feriţi-vă de măgăruş" şi cu participarea feţei lui Arnold Schwartzenergerberg sau cum îl cheamă pe fostul soţ al Mihaelei, prezintă în premieră intergalactică episodul 4 din 49 al seriei Terminator!

Regizat şi orchestrat din umbră de Sergiu Nicolaescu, ultimul Terminator are toate ingredientele unui film de calitate pentru copiii între 6 ani. Aurelian Temişan a pierdut la mustaţă titularizarea în rolul principal, unde a fost plantat băiatul din ultimele două Batman-uri. Astfel robotomul care vrea să-l ajute devine un fel de Robin. Lipseşte nemotivat Omul pinguin. Dar e plin de roboţi, pentru toate gusturile.

Roboţi T-800, T-1000, roboţi din caroserie de Dacie, roboţi din pachete de ţigări, motoroboţi, roboţi zburători, roboţi cu sentimente, roboţi negri, asiatici, mexicani, roboate, roboate cu drept de vot.

Bine că aţi întrebat, actiunea e plasată în 2018, când se cam termină păcăleala cu omul pe Pământ, foarte puţini reuşind să scape de robotizare, gripă porcină, Băsescu şi sucul cu doar 2 calorii. A, şi de muzica lui Chirilă. Pe care roboţii îl lasă în viaţă doar pentru că îi adoarme seara.

Momentele cheie franceză ale filmului sunt foarte bine subliniate de Sergiu, cu nişte efecte sonore lăutăreşti electronice. Unu: John Connor (Batman adică, să fim bine înţeleşi) scapă printre dinţi un „I’ll be back” plictisit şi rutinat care e mai mult un „I’ll be back, vezi ce faci cu supa aia, femeie!”.

Doi: faţa lui Arnold apare lipită pe corpul gol al unui înotator suedez de 23 ani, blond, vitaminizat şi modelat în sala de forţă. Care e cam rău, face o baie de lavă, nu are nicio replică şi dispare înainte să se termine popcornul. Ceea ce îi doresc şi filmului pe această cale

Veni, vidi, luat trei goluri, rupt nişte scaune, băgat, scos, plecat acasă

Micii vienezi care au făcut deplasarea în “oraşul lui Brâncuşi, care e o valoare”, cum spunea marele combinator Sandu Mircea de la Federatia Romana de Fotbal A Lui Mircea Sandu când explica de ce a ales caricatura de stadion de la Târgu Jiu pentru finala de cupă, au rămas cu buza umflată. Unii şi cu ochii sau maxilarul, depinde cu ce a dat fiecare în bastoanele jandarmilor.

Alb-violeţii-galben-negri au luat un 3-0 scurt şi trist de la portughezo-ardelenii de la Căile Ferate Române Cluj. Cavalerul fluierului s-a dat jos de pe mârţoagă şi a arbitrat pur mioritic, de-ţi venea să fugi până în oraşul lui Brâncuşi, să intri pe teren şi să-l strângi de gât până i se înverzesc cartonaşele din buzunar.

Câţiva mici vienezi prezenţi la locul faptei chiar au intrat pe teren, unul dintre ei contribuind decisiv la marcarea golului timişorean, anulat fireşte de cavaler. Niciodată în istoria fotbalului nu a fost mai nimerită folosirea expresiei “suporterii, cel de-al 12-lea jucător”.

Faptul că singurul meci câstigat de FC Timişoara în ultima lună a fost în sală, la tribunalul de la Laussane, ar trebui să-i dea noi idei măreţe miticului (accentuaţi cum vreţi) Iancu, patron-antrenor-piarist-marketer-om de cultură. Ce jucători valoroşi, ce transferuri, ce antrenor nou?! Toţi banii ar trebui investiţi în avocaţi!

Mulţi avocaţi, ofensivi, defensivi, depinde cum cere tactica! Cum începe campionatul, pac! la tribunal, să cerem înapoi punctele ce le vom pierde în deplasările de mare angajament de la Piatra Neamţ sau Curtea de Argeş, că Otopeniul a retrogradat şi am scăpat de ei.

Să vezi atunci rezultate! Echipa poate să nu câştige nici un meci. Dacă avocaţii joacă bine şi îşi doresc cel mai mult victoria, nu este exclus să primim la final de an vreo 150 de puncte înapoi, să stea Sandu Mircea în coadă de ciudă că luăm 4-5 campionate în avans.

Dreptul la dedicaţion

Pentru că o dată este 13 cireşar anul ăsta, oricât de mult s-ar chinui Busu să se împotrivească. Staţi jos şi ascultaţi sus. Volum maxim, gesturi largi. Zi-le Loredana!

1. The Doors, desigur
2. Tiger Lillies, de dat copiilor
3.Alexandru Andries. Cum n-a vazut Parisul sau geaca lui Naumovici.
4.Relaxare pe paine. Frantuzeasca! 2,50 lei, acum in magazine!

O noapte pierdută, furtunoasă

Busu a comis-o din nou, miercuri, 10 cireşar. Nereuşind să-şi plimbe fizicul ăla de mic frigider Arctic din cauza redingotelor, fularelor şi celorlalte globuri cu care l-au mai împodobit ăia de la PRO, Busu a blocat permanent vestul hărţii, unde se ascundea ditamai furtuna. Cu conservanţi!

Furtuna care a venit, aşa cum îi stă bine unei furtuni sexy dar cam antisociale pentru a o prezenta parinţilor, noaptea târziu, cu scandal şi trântit de uşi. Pesemne pierduse la loto. Semnalul TV a picat primul. A urmat curentul. Şi pe urmă apa din tavan.

Toate străduinţele şi suferinţele meşterului Manele (episodul 1, the ressurection) s-au dus pe apa sâmbetei. Sau pe apa miercurelui, ca să fim exacţi până la capăt. Şi uscaţi. Degeaba şi-a pus anul trecut în joc toată reputaţia, degeaba a pus pe masă lângă sticla de Neumarkt la 2l tot know-how-ul.

Munca întreprinsă de el şi echipa lui de circari-zidari neoimpresionişti pentru restaurarea bârlogului Sfinxului a fost dată uitării cât ai zice “hm, câtă apă o fi oare în pod?”. Şi pe engleză: “the hm, how much f*****’ water can it be in the pod?”.

Destul de multă se pare. S-au bucurat răţuştele de plastic pe care nu le am dar dacă le-aş avea ar zburda libere prin casă. Până nu apucă să crească nişte liane mai serioase. Sau o barieră de corali. Cu frişcă.

Una caldă cu susan din Mica Vienă

“Tare-i bine să fii pom, da! Stai undeva pe margine, nu-ţi pasă de nimic, iese frunza, iese poama, iese... Deşi ai riscuri şi ca pom, ai, ai! Mai vine unu', mai te sapă. Mă rog, te sapă şi dacă nu eşti pom.”

Toma Caragiu dixit

La coadă la amandine se zvoneşte că dacă ai putea să alegi în ce mic sereleu ai vrea să te reîncarnezi într-o viaţă viitoare, ar trebui să ceri o reîncarnare rapidă într-o firmă de coafat copaci prin Timişoara.

Dacă e să-ţi fie scris în stele şi-n contracte, poate prinzi şi tu un angajament de 1 milion (astea-s sase zerouri, scrieţi pe o foaie ca să înţelegeţi mai bine) de euro pe an numai pentru a tăia din când în când câte o creangă de sub picioarele unei rândunici.

Bine, mai trebuie să arunci câte o găleată de apă la poalele copacilor, daca iti aduci aminte, să ai ce tăia pe viitor. Dar dacă iei vreo 5000 de coco din suma aia cu multe zerouri şi îi investeşti strategic în organizarea unui ritual incaş sau apaş de aducere a ploii, sau măcar a unui nor din familia Addams, te-ai scos.

Dacă investeşti mai mult poate reuşeşti să aduci în oraş o furtună de calitate, nu din alea chinezeşti care se strică la primul fulger. O furtună originală, Nike sau Puma să zicem, nemţească 100%, o Madonna a furtunilor, îţi curăţă toţi pomii pensionari şi slabi cu creanga, scuzaţi vulgaritatea.

Splendoare în iarbă

Staţi, băgaţi la loc foiţele, nu e ce vă imaginaţi voi. Nu e iarba pe care visa EBă să o legalizeze, când i s-a părut interesant să vorbească pe cont propriu, în propoziţii clare care conţin fragmente de tipul „sigur că sunt de părere că, în caz că probabil s-ar putea şi ar fi posibil să vreau să zic că aş vrea să legalizez ipotetic marijuana, dar mai întâi trebuie să ies cu bine din fraza asta.”

204.280 de alegători superfumaţi şi excitaţi din interior către exterior de un simţ civic gâdilitor au găsit drumul duminică spre secţiile de votare. Ba chiar au şi nimerit uşa, s-au dus la bar unde aşteptau mulţi nenea şi multe tanti cu liste, şi au cerut să voteze, neapărat într-o cabină în care să meargă reggae. Sau măcar Hi-Q, că e de voie bună

Acolo au lipit TATOV pe singurul număr de înmatriculare de la jeep prezent pe foi, B-69-EBA, unde 69 e inventat, ca să dea bine la poveste.

Împinse de la spate de sistemul nervos central (SNC), buzele Elenei au declarat în exclusivitate pentru cine nu era atent că va avea 2 priorităţi mari şi late, ca europarlamentăreancă:

1. Salvarea Roşiei Montane, că a auzit ea că Roşia e în pericol. Cianura folosită acolo e de proastă calitate. Ea se va lupta până la capăt şi va da cu pumnul în masă în europarlament, să se folosească doar cianură de bună calitate, cu gust de trandafir. Sau de amandine. Şi în plus, trebuie protejată Roşia Montană, tot mai multă lume preferând roşiile turceşti. Totodată, ardeiul montan şi căţelul de usturoi montan pot dormi linistiţi, tot ea îi va salva.

Şi doi, legalizarea marijuanei. Lumea are nevoie de ea, mai ales la câte albume şi number one-uri a scos în cariera ei. Să nu ne mai ascundem după casete. Unde „casete” poate fi înlocuit cu „poşete”, ca să fie un final mai misterios.

Nimic nu se câştigă, nimic nu se pierde, totul se votează

Atenţie! 6! Acest text conţine, la un moment dat, prima menţionare mondială într-o lucrare ştiinţifică a termenului „Pomme de terre de canapé”, ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră pe această cale.

Hai pe bune acum, ştiţi bancul cu iarna? Iar n-a câştigat Poli campionatul! Eh, ştiu, banc de intrare în autobază, ieftin, dar hai ca nici jocul alb-violeţilor-galben-negrilor nu e mai presus.

Nici saptămâna trecută nu s-a înfăptuit una dintre marile dorinţe ale poporului român, şi anume unirea României cu alte ţări mai simpatice cum ar fi Canada sau Elveţia. S-a întâmplat însa unirea Urziceniului, oraş mic de câmpie cred, tot în România şi el (poate aţi auzit de el la geografie într-a 7-a), în direct şi la oră de maximă audienţă. FC Timişoara a luat-o pe coajă şi mai are şansa porcului mistreţ în bătaia puştii să câştige campionatul. Adică foarte mică, să nu ne încurcăm în metafore.

Nu e nimic, zic. Echipa e în reconstrucţie, proiectul e pe termen mediu şi lung şi foarte lung, se vrea continuitate, perseverenţă, crearea unei familii, a unui colectiv unit. Nici eu nu cred ce scriu, vă daţi seama că nici cei care ţin discursurile astea.

Supărate că nu a câştigat Poli campionatul dar şi pentru că micii vienezii nu au fost de acord cu taxa prin care urmau să fie restaurate, clădirile istorice din Timişoara nu au mai suportat să sufere în linişte şi au trecut la acţiune. O ţiglă în capul unui trecător azi, o altă ţiglă în capul altui trecător mâine, tot aşa. Nici nu mai ai unde sa te ascunzi.

Mod de lucru: când atacă trecătorii mici vienezi, o clădire îi transmite altei clădiri pe unde încearcă aceştia să scape. Informaţia se propagă destul de repede, în maxim 30 de secunde. Ceea ce înseamnă că informaţia nu vine sigur cu transportul în comun. Pentru că acolo timpul se dilată, minutele devin secunde şi invers, Kafka frate! Firobuze şi autobuze desprinse din scenariile nepublicate ale Star Trek, ăsta-i transportul care nu are nimic în comun cu transportul în comun. Uuh, de când aveam asta pe suflet, mă bucur că am apucat să o zic.

Dacă tot nu mai ieşim din casă de frică să nu atace la colţ clădirile istorice, putem să ne scufundăm liniştiţi în canapea şi să urmărim ultimele zile de eurocampanie electorală. Şi iată şi veştile bune cum vin! În sfârşit se vor mări salariile de pieton şi alocaţiile de trântor, gen pomme de terre de canapé. Dacă-ar ştii Europa ce bine e la noi, n-am mai avea loc pe unde să fugim din ţară, la vară când vin concediile. Zic şi eu, ca opinia publică.

Hai asfaltare!

------------------
Opinion de timisorean, in direct la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.

Uşor cu euroscaunul electric pe scări

P.S. Cu puţin noroc, 50% dintre cititori vor reuşi să treacă de primul paragraf. Pentru ceilalţi 2 nu bag tastatura în foc că vor reuşi.

Alegerile europarlamentare ne bat la uşă şi sunt toate şansele să le lăsăm să aştepte acolo fără să le deschidem, să se descurce fără apă şi mâncare şi chiftele, să doarmă pe preşul cu „welcome, suntem familia Popescu”, ba chiar să şi asmuţim câinii pe ele, să chemăm poliţia să le umfle sau să facem glume nesărate, întrebându-le ce fel de pizza au adus.

Nu ştiu ce descălecare în Timişoara a vreunui mare personaj al vremurilor noastre a stârnit o lipsă de interes mai simpatică decat debarcarea lui EBă de duminica trecută, când sper ca încingeaţi grătarele şi puneaţi pe foc şi ultimii copaci căzuţi la furtună.

Poate doar miniturneul lui Don Costel Basilico în care îşi promova primul şi ultimul album de colinde internaţionale şi balade vânătoreşti+şoimăreşti=vai de capul nostru (ha! v-am prins, doar dacă sunteţi fani înfocaţi aţi ridicat mai devreme o sprânceană, ştiind că nu a scos niciodată aşa un album. Poate două!)

Să revenim. Aşadar EBă a venit să le prezinte micilor vienezi ce idei interesante au avut alţii, care chiar i-au dat o listă cu ce să memoreze, şi să le arate platforma-program de europarlamentar: ora 10 eurotrezirea, ora 12 eurocafeaua de dimineaţă pe terasă pe ştrasse la Bruxelles, ora 14 euroshopping, ora 16 începutul şi sfarşitul eurozilei de lucru. Şi tot aşa.

Micii vienezi nu s-au înghesuit ca la eurours să o vadă pe EBă, deşi tot mai rar găseşti spectacole bune de divertisment fără bilet de intrare. În lipsă de materiale audio-video compromiţătoare putem doar să bănuim ce s-a discutat la întâlnirea lui EBă cu micii vienezi care totuşi au căzut inexplicabil în plasă.

Există şi candidaţi oarecum locali la euroscaunele care se pun la bătaie, dar ce să le mai ceri şi la ăştia, când nici promisiunea cu „week-end fără ploi în România” nu au reuşit să şi-o respecte. Păi să nu dai după ei cu plasa plină de brichete electorale, un kil de zahăr şi o legătură de ridichi, pe care încearcă să ţi-o paseze în schimbul votului?

Alegerile astea sunt doar de încălzire, alea mai serioase vin la toamnă-iarnă, când inclusiv tata lui EBă va dori să se mai dea o tură la ghidonul ţării. Să vedeţi atunci proiecte curajoase, câini cu euro în coadă şi autostrăzi suspendate în grădinile Semiramidei. Vai de noi! Cu frişcă!

Hai asfaltare!

Îngeri şi demoni. Şi bampiri. Şi gargoili. Şi şerpilieni. Şi sfincşi!

Se pare ca Tom Hanks nu a fost prea ascultător pe vremea cand i şe şoptea “fugi Forestule, fugi, fugi de filme proaste pentru că cinematografia e o cutie de ciocolată în care nu ştii niciodată peste ce Africana de 2 bani dai”. Altfel nu înţeleg cum s-a împotmolit până la cravată în filmele astea neregizate de Sergiu Nicolaescu.

„Ingeri şi demoni” pentru noi este „National treasure 2” 2!

Mai întâi a fost Codul de apa dulce al lui Da Vinci, acum au venit peste noi Ingerii şi demonii, tot de la acelaşi băiat Dan Brown, care însă mai mare mult de scris până să-l ajungă pe Adrian Păunescu.

Bon. Deci am avut poveşti cu cavaleri templieri (care de prin 1312 s-au apucat de cămătărie şi pariuri ilegale şi nu au mai fost interesanţi), au venit acum iluminaţii, şi cred că seria o să-l depăşească pe Harry Potter, mai ales că lumea pare interesată de meciul dintre FC Biserica şi FC Ştiinţa. Ce ar putea urma? Normal ca francmasoneria, Cosa Nostra, cavalerii teutoni, ai mesei rotunde, ai bufetului suedez, Al Capone, legionarii lui Sergiu Nicolaescu, Ion Iliescu, şi alte câte şi mai câte mistere neelucidate.

Nici nu a apucat Dan Brown să dea print la noua carte şi să verifice daca îi ajunge tonerul, că regizorul s-a şi apucat de film, nu cumva să i-o ia inainte Nicholas Cage cu National treasure 3, 4, 76, sau câte s-or fi făcut deja.

Filmul e destul de lung, ar cam trebui să mergeţi cu încărcătorul de mobil la voi, ca să puteti la final să vă avertizaţi prietenii, rudele, pe Busu. Tom Hanks e o enciclopedie ambulantă şi pare desprins tot timpul dintr-un episod din Gilmore Girls, mai exact din mijlocul unui dialog în care mama şi fiica îşi pasează allegro vivace replicile. Ca la ping pong băi, dacă nu s-a înţeles.

Nu vreau să stric tot suspansul, dar în primele 7 minute îţi cam dai seama cine ar putea să fie ăla care la final va fi prezentat ca infractorul supriză. Pe fruntea lui Ewan McGregor scrie cu Arial de 16: „Sunt un băiat rău, să vedeţi până la final cât o să mă mai chinui să vă induc în eroare, muahahaha”.

Tot el fuge la un moment dat pe de acoperis cu elicopterul ca şi Ceauşescu, se înalţă către eternitate în compania unei bombe simpatice şi colorate, dar spre deosebire de Ceauşescu, se întoarce pe pământ cu paraşuta. Q.e.d.

Speranţa moare prima

Cu siguranţă nu vă mai amintiţi de povestea cu turistul canadian dornic de senzaţii tari, care din motive misterioase alege să-şi petreacă concediul în România, făcând turul ţării noastre cu bicicleta. Poate v-aţi prins deja că ironia îl loveşte pe aşteptate, într-o parcare întunecată a unui ABC, unde un grup de cetăţeni îl lasă fără mijlocul de deplasare, împrumutându-i definitiv bicicleta şi împingându-l spre alte recorduri de doborât, cum ar fi turul ţării pe jos, şi mai apoi turul ţării pe jos, fără pantofi şi cu un cuţit în spate.

Şi dacă ar fi existat acest turist canadian, cu siguranţă nici el nu s-ar fi bucurat de săptămâna pârlită prin care a trecut ţărişoara asta ospitalieră.

La nivel naţional, cea mai mare realizare a ultimei săptămâni a venit pe calea muzicii, la Euvision 2009, unde am bifat încă o victorie răsunătoare numai bună de pus în palmares, ălaturi de victoriile clare de la Rovine, Şelimbăr, 2-1 cu Anglia şi 1-0 cu Andorra. Locul 19 a fost al nostru, ne-am dus acolo şi i-am pus pe toţi cu botul pe partitură. Anul trecut am luat locul 20, ceea ce îmi dă speranţe sincere că în maxim 18 sau 164 de ani vom ajunge să câştigăm concursul. Azerbaijanul şi hai să zicem Bosnia ne-au depăşit pe ultima sută de octave, dar va veni şi ziua răzbunării noastre. Cine cântă prost la urmă, râde mai bine.

Aşa ne şi trebuie. Dacă nu suntem în stare să îi momim măcar pe vecinii de plantaţie est-europeană să ne voteze, ce să mai sperăm de la islandezi şi finlandezi care sigur au auzit povestea canadianului? De exemplu, baciul ungurean nu ne-a dat niciun vot, doar baciul moldovean ce ne-a mai ajutat să nu ajungem aceşti Cs Otopeni sau Gloria Buzău ai campionatului eurovizionist.

Pe plan local, cea mai mare realizare a venit cum era şi de aşteptat, de la echipa de fotbal românesc, FC Timişoara, care cu ocazia excursiei în capitala neamului a trecut şi pe la stadionul unde se comitea meciul cu cainos rojos.

Le-am arătat din nou cum stă treaba cu motivaţia, spiritul războinic, datul vieţii pe teren şi alte abureli debitate înainte de meci. A fost meciul vieţii lor, finala finalelor, era şi normal să îl joace ca pe o partida crucială de table pe o bancă în parc, cu o bere în mână. Am ars-o chill şi lounge în clasica tactica de motani pufoşi şi inofensivi, cu burta umplută cu lăptic şi chifteluţe, speriaţi că avem 1-0, că mingea e rotundă şi că terenul e verde. Ne-am făcut arici în jumătatea noastră unde am îmbrăţişat până la final tactica cu un portar şi 10 fundaşi şi am asteptat deznodamantul, care chiar a venit la final. Capete plecate, priviri plouate şi explicaţii de clasa a 4-a: zeul fotbal, ghinionul, bla bla bla, texte de Eminescu.

Hai asfaltare!

-----------------------------
Opinion pertinente aparuta si la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact.

Pedala lungă a legii

Un profesor finlandez de pescuit la copcă a scris în timpul ultimei croaziere transatlantice pe care am bifat-o şi eu (cam demult, după plebicist, după paşopt) primul capitol din „Crescătoria de Sfincşi - de la succes la idee”, o carte. Era sub influenţa grăsimii de marmotă pe care o mesteca zi de zi, dar când era treaz avea un discurs trohaic destul de coerent despre linişte şi comuniunea om-natură-ştiinţă-fotbal-bursuci-mâncare-sex.

Linişte se găseşte şi în parcurile din Timişoara (aici vroiam să ajung). Linişte de auzi ouăle crescând, dar doar noaptea. Ziua e altă mâncare de peşte cu mazăre şi legume mexicane. Ziua e cu concert pentru pian şi seminţe. Mai lipseşte doar un DJ fără angajament la vreo nuntă să chiuie la o staţie din pom: „Hai mamaie, bagă mare acolo pe banca din colţ!”, „Hai cu o melodie pentru toţi îndrăgostiţii care se iubesc, el meneaitoooo!”. Controversele sunt însă altundeva.

În parcurile din TM este interzis să te plimbi cu bicicleta (aici vroiam să ajung). Bicicletele sunt de pus pe perete, sau pe televizor, lângă peştele-bibelou. Pentru a părea că e o interdicţie serioasă, triule formate din 2 politişti comunitari+un chitanţier se plimbă non-stop pe alei. Poate-poate pică în plasa lor un bursuc sub 5 ani cu un Pegas cu roţi ajutătoare. Pac! O chitanţă lipită de fruntea bursucului, reducere la jumate dacă plăteşte din ajutorul de preşcolar în 24h.

Paragraf decisiv. Într-o zi. Stăteam liniştit şi savuram adierea unui vânt rece dinspre Marea Nordului, ce aducea un miros plăcut de focă umeda şi cum aveam sau nu la mine noul aparat foto deştept Mony X1.25.v5, 120 mega pixeli şi consum de 5,8l/100 în oraş, am reuşit să intru în posesia acestui fotodocument care pune punctele pe i.

Pentru a căra mai uşor chitanţierele, gardienii au primit de la şefi fix biciclete, pe care le călăresc de le sar capacele şi spiţele, fix prin parc, pe lângă sedusa şi înşelată lege antibicicleală.

Taxe, Ianche şi Cadîr

În perioada 29-35 aprilie, participând sau nu la simpozionul internaţional de la Gnuhjsjkssasgard, asta-i în Suedia, la seminarul „Sfincşi care trec direct la subiect – 10 sau 11 reguli simple”, am decis să, dar mai bine să trecem direct la subiect.

La Timişoara se va băga (vă rog să nu scuzaţi vulgaritatea) o nouă taxă. Taxa de timişorean este, stop cronometrul! da! aţi ghicit! o altă taxă de participare la oraş. Ca un bilet la tabără. Sau nu.

Ideea din spatele ideii este că fiecare mic vienez trebuie să plătească contravaloarea a 4 bilete la meci la Poli (hai cu matematica, 4*10 lei la peluză că susţinem echipa, nu-i aşa?, = 40 de lei) pe an, pentru a reabilita casele istorice, deci casele altor mici vienezi. Interesant spre curat interesant, coane Fănică, mă-nţelegi?

Nu cred că se vor opri aici ideile mici vieneze ale autorităţilor. De aceea alte noi taxe nu vor întârzia sa apară. Cei din casele istorice trebuie să şi mănânce ceva, dacă nu vreo cină istorică măcar câte un prânz istoric pe zi. Cu frişcă! Pe urmă vor trebui să se culce, dar nu oriunde, ci în nişte paturi istorice Ludovic al 24-lea.

Pe urmă vor trebui să se trezească, şi în istorie, cel puţin în aia de a 7-a, scrie clar că trezirea o dau tipii ăia cu trompete îmbrăcaţi haios, sigur aţi văzut în desene animate. Credeţi că ăia vor veni să-i trezească pe micii vienezi istorici, pe gratis? Fals, desigur.

Aşa că băi dragi consumatori, eu zic să puneţi nişte bani deoparte, umpleţi porcii-puşculiţă şi prindeţi un loc la coadă la casierie.

Eu unul stau liniştit, casa mea fiind la rândul ei una mai mult decât istorică. De la celebra victorie împotriva gândacilor de bucătărie în 2001 d. Hr., la istoricile inundaţii din baie soldate cu pagube semnificative. Încă nu a venit nici o autoritate să mă despăgubească şi să facă o baie de mulţime în jurul băii mele.

Ar mai fi istoricul eveniment misterios prin care un ursuleţ de pluş din recolta 1997 de ursuleţi de pluş postdecembrişti a dispărut într-o noapte fără urmă, principalul suspect fiind o panteră roz scămoşată. Istorie pe pâine, zic! Vă aştept banii, am de reparat o clanţă la uşa şi o ţiglă care scârţâie de fiecare dată când trece autobuzul. Zic şi eu, ca micul vienez.

Hai asfaltare băieţi!

Eşecul triumfului talentului

Săptămâna trecută, când s-au întors din scurta incertitudine cu greve sau fără greve, bursucii din clasele a 7-a şi a 8-a s-au aşezat liniştiţi în băncile lor şi au aşteptat să vadă ce le pică la teza unică. La unii le-au picat fiţuicile, la unii ochii pe decolteul profei, la majoritatea le-a picat faţa la aparitia din joben a unui text de-al lui Caragiale.

„Wtf o mai fi şi Ghyţă Niţescu ăsta?” şi-au strigat bursucii unii altora cu voce tare şi cam neclar, din cauza căştilor de la ipoduri şi mcmeniurilor mestecate. „Are cont de Hi5? Ce id de mess are? Are vreo legatură cu Nyţă Ghiţescu? O fi vreo capcană la mijloc? Există şi Ghyţă Niţescu Porno? Oare unde se va opri conflictul dintre generaţii? Cât de mare e un ou mic? Şi ce dracu’ durează aşa mult să-mi aducă berea pe care am comandat-o? Iar a adormit chelneriţa aia la catedră? Să-mi bag! Să-mi scot! Poop!”

Partea curat haioasă este că băieţii de la minister, subalternii Abramburicăi –ministresa, chiar l-au confundat pe Ghiţă Niţescu cu Niţă Ghiţescu, abrambureala visată de Caragiale fiind la ea acasă, coane Fănică mă-nţelegi?

Minivacanţa cu TIR-ul din Franţa

Bună ziua dragi consumatori, veniţi de luaţi informaţie! Staţi jos şi citiţi până la capăt, vom avea şi fotbal, şi concursuri interactive mai spre finalul textului. Si prăjituri! În formă de mici!

Bon, iată că am bifat şi acţiunea “Mititei de 1 mai” pe anul ăsta. Ne-au mai rămas doar câţiva sfinţi nesărbătoriţi şi gata, suntem la malul Crăciunului. Şi pe urmă revelionul! Chiar aşa, unde petrecem revelionul? Dar Paştele viitor? Dar Apocalipsa? Unde petrecem Apocalipsa? Şi ce punem pe masă de apocalipsă? Porc, vită, miel sau fazan? Unde mergem în minivacanţa de apocalipsă? Şi mai ales pe unde ne întoarcem dacă Timişoara-Lugoj e iar în pioneze?

Dar următorul cutremur? Adică unde îl petrecem? Şi mai ales cu cine! Mai trebuie să întreb ce punem pe masă de cutremur? Cine cântă de cutremur şi unde se transmite?
Prea multe dileme? Mă scuzaţi, asta e chiar o altă dilemă.

Trecem dintr-o minivacanţă în alta într-o veselie, în curând vor mai fi doar 12 zile pe an în care trebuie să mergem la lucru. Şi atunci doar pentru a ne hotărî unde să plecăm în concediu. Şi să ne laudăm cu locurile exotice cu ananas pe unde ne-am plimbat maieurile şi şlapii.

Cu ocazia minivacanţei de Unu mai, mai mulţi timişoreni au ales să servească calm şi relaxare în afara graniţelor oraşului. Treaba lor ce fac în intimităţile lor. Dar problema e că s-au şi întors. Şi au întrebat curioşi: „Ce se mai întâmplă pe aici?”. Şi au aşteptat răspuns. Şi cineva a trebuit să le dea veştile proaste. Şi aşa le-am aflat şi noi.

Prima veste a fost cu gabarit depăşit. Din cauza caricaturii de drum Timişoara-Lugoj care cu ocazia aceasta revine la statutul oficial de potecă, toate tirurile vor trece prin oraş. Vor trece e prea mult spus, de fapt vor sta la cozi de coşmar la fiecare amărât de semafor plantat în ultima vreme în calea fericirii micilor vienezi. Şi mă refer la locuitori, nu la vreun sortiment culinar de pus pe grătar.

La prima căldură mai serioasă tirurile se vor scufunda până la gât în asfaltul moale şi delicat. Pe urma autorităţile mici vieneze vor fi obligate să devieze şi tot traficul feroviar prin oraş. Si trenurile vor trece peste cadavrele de tiruri. Şi pe urmă va trebui să facem loc şi traficului aerian. Şi celui naval, care va înlocui definitiv tramvaiele şi autobuzele.

Numai că vapoarele vor sta pe sec pe Rebreanu până cineva va da drumul la apă. Şi va trebui să inundăm tot oraşul. Şi îl vom inunda. Şi va fi ca la Veneţia. Vor fi diferite doar proportiile. 70% subacvatic, 20% pe apă. Tirurile vor mânca până atunci 10% din oraş. Cu sos.

Hai asfaltare!

-----------------------------
Opinion in 8 paragrafe, aparuta si la gazeta, Opinia Timisoarei mai exact

De veghe în lâna cu secară

Vă mai aduceţi aminte cumva de povestea cu ciobanul care, pentru a verifica dacă zvonurile care i-au ajuns într-o luni sau într-o joi la ureche care ziceau că oile din dotare nu-i sunt prea loiale ba chiar îl vorbesc de rău pe sub blăniţă şi pregătesc o lovitură de stână, decide într-o zi să se deghizeze în oaie şi se infiltrează spion în turmă pentru a vedea din interior ce se behăie la adresa lui? E povestea aia cu care aţi adormit în fiecare seară începând de azi, e povestea aia pe care am inventat-o acum 6 rânduri pentru a avea ce început faraonic să-i dau poveştii următoare.

În care se vorbeşte despre Gigi. Nicio masă fără pâine, nicio ştire fără Gigi, cel ce a coborât direct din celulele minilaboratoarelor DNA şi-acum şade de-a dreapta Dandiaconescului. Ieşind în grabă din arestul diavolesc la care a fost supus, autoproclamatul vindecător al poporului român s-a împiedicat şi a căzut direct într-un lighean plin cu credinţă şi sfinţenie, uitat acolo de menajeră.

Cu un gest felin-oiesc-mieluşelic, Gigi a reuşit să scape cu viaţă din lighean, pe care l-a luat ca un semn divin. De atunci discursurile Gigiului au dat-o în ultrasmerenie şi de aceea salvarea ţării se vede tot mai clar, printre codrii cu ce mai freamăt, ce mai zbucium de drujbă şi printre perdeaua de fum de la Mititelionul de Unu Mai.

Împins de la spate de Duhul Sfânt şi de alţi câţiva sfinţi mai din linia a doua, cu care a jucat de atâtea ori în atac în derbiurile din campionat, ba chiar vorbind in fiecare seară cu entitatea supremă în halatul de arestare şi în papuci pufoşi cu cap de Asterix, Gigi va candida la ceva şi va câştiga tot, inclusiv la ce nu va candida, să-i crape botoxul lui Ebă de ciudă. 112% dintre noi îl vor vota preşedinte, premier, el va fi toţi miniştrii, toate instituţiile statului, preşedinte la asociaţia de locatari, la comitetul de părinţi, căpitan la toate naţionalele, de la polo la curling.

Cu ocazia instaurării regimului becaliot, Dacia va scoate un Logan festiv, cu tapiţerie originală imitaţie de oaie, cu 75 de becai putere, să crape de ciudă baciul ungurean pe trecerea de pietoni, pe parbrizul Loganului. Apoi multinaţionalele vor veni să-şi arate bucuria. McDonald’s va lansa pe piaţa burţilor un Freegigi, McMeniu cu coapsă de miel dar fără cartofi prăjiţi, lucrul dracului.

Tricourile cu Che Becali şi linia întreagă de cosmetice „Eau de Gigi” vor face senzaţie la Mamaia, unde în cluburi se vor organiza sesiuni cu exorcizari multiple, pe ritmuri de Moga şi Smiley. Şi va veni Chirilă de la Vama şi va face o melodie cu Dumnezeu, pe înţelesul tinerilor. Şi tinerii vor zice „Uau!”. Şi vor lăsa sfinţenia să vină la ei. Şi va vrea şi HI-Q să se bage în combinaţie. Dumnezeu e un tip de gaşcă, la la la. Dar nu le va reuşi. Şi în sfârşit trupa HI-Q va fi scoasă în afara legii. Şi vor trebui să platească daune morale. Mai puţin ăla mai gras.

Becali TV va emite 25 de ore pe zi, îl locul tuturor celorlalte posturi. 99 de poziţii la televizor cu spovedanii în direct şi tutoriale despre bătut acatiste. Şi va zice Gigi într-o zi: „Să fie telenovele!”. Şi vor fi telenovele. Cu ţigani! Şi oi. Cu ţiganii în rol de hoţi de maşină şi Gigi în rol de judecător. Cu J mare. Şi oile vor fi juraţi. Va fi şi cu Nicoleta Luciu. Soţia însărcinată a unui hoţ judecat, Nico se îndragosteşte de o oaie şi fuge cu ea în lume. Dar aia e altă telenovelă deja. Între timp, hoţii de maşină vor fura restul oilor şi vor încerca să le vândă la Antena, ca să-şi facă şi iei Oile marinarului sau ceva.

Până să se dea vreun verdict, Gigiul va duce România pe locul 7, la câteva puncte distanţă de o participare în cupa UEFA. Pe Gloria Armenia şi Ceahlăul Estonia le vom bate cu arbitrii. Care voi fi tot oi. Pe care le vom plăti în becali, un becal fiind cotat la 4,27 euro.

Asta e becalea spre o victorie sigură la cel putin două goluri diferenţă. Zic şi eu, ca opinia publică.

Primiţi cu colinda?

Bună dimineaţa dragi consumatori, care aţi reuşit să ajungeţi până aici, în marea săptămână de dinaintea marii sărbători cu iepurele. Anul ăsta s-au cam schimbat datele problemei, poate şi din cauza crizei, care iată loveşte puternic şi în una dintre cele mai mari instituţii capitaliste prezente încă pe piaţa economică mondială, Iepuraşul.

Ştirile clasice cu care ne obişnuiserăm în ceilalţi 357 de ani de când există televiziune în România (cum se încondeiează ouăle în satul X din Bucovina, ca datina transmisă din moşi stramoşii lor vizigoţii, care într-o zi de marţi, de mai, dupa mai multe pahare de palincă vizigotă la bufetul din sat şi din lipsă de altă ocupaţie au început să picteze cu tempera nişte ouă) s-au molipsit de la criză şi au dat-o în disperare.

Televiziunile nu mai transmit live cozile de la super, hyper şi gigamarketuri, cu toţi consumatorii aliniaţi frumos la casele de marcat, încingând o hora în plin ritual de cheltuit bani fără sens. Unele televiziuni prezintă cozi din anii trecuţi, cozi de arhivă, sau îşi pun reporterii să mimeze o coadă, ceva, ca să aibă ce da la populaţie.

În vreme de criză, masuri de criză total nepopulare. Marii industriaşi anunţă că se vor scumpi lumânările din cauza cursului euro şi că trebuie aduse din import, din Asia Centrala, dar doar după Paşti. Asta cred că e şi singura veste bună din tot articolul: de Paşti vom fi întâmpinaţi cu tradiţionalul "Veniţi de luaţi lumină fără taxe vamale!".

Situaţia este neaşteptat de tensionată în ajunul Paştelui. În loc să se concetreze la ce cadouri neinpirate şi nefolositoare să-şi facă între ei, cetăţenii sunt conectaţi la irealitatea din România. Printre greve, revoluţii, criză, impozite, încălzire globala, Băsescu, Gigi şi Piţurcă, cetăţeanul ajunge şi el acasă de Paşte, unde va umple masa cu suc, friptane de miel şi file de somon afumat, cozonac din Italia şi ouă roşii din Canada, că poate are oaspeti, şi aşa e bine, să ai masa plină de bunătăţi, să se mănânce până la toxiinfecţie alimentară şi retur, nu conteaza că nu are cu ce să-şi plătească rata la sticla de apa de 2l pe care a luat-o cu credit. Să vadă vecinii şi rudele că îi merge bine, ce alt moment mai bun de a demonstra că nu-l afectează criza?

Vreau să declar într-o exclusivitate senzaţională, direct mie, cu această ocazie, că şi-aşa Paştele ăsta nu se va mai ţine, din lipsă de mascotă. Să explic. La coadă la rondele de miel cu creveţi din Vietnam, se aude că DNA-ul pune la cale o reţinere spectaculoasă a Iepuraşului de Paşti, care de atâţia ani nu a reuşit să justifice fondurile din care îşi finanţează activitatea şi cu care aduce cadourile. Urmează Moş Crăciun, se pregăteşte in joc de glezne Zâna Măseluţă.

Pâinele este cel mai bun prieten al omului

Şi de aceea, dragi consumatori, toţi prietenii care nu mă cunosc, Busule, sunteţi invitaţi la altarul dedicat pâinii şi cozonacului, să stăm la un covrig de vorbă şi să încingem o dezbatere aprinsă pe temele arzătoare la ordinea zilei: „tendinţe vara 2009-contraatacul iegărilor” sau „când vine următoarea Apocalipsă, şi ce friptură ar trebui să pregătim pentru masa de Apocalipsă?”.

Vaidecapultău nu-i destul, trebuie sa fii cool

Nu mai merge cu viaţa, nu merge industria, nu merge agricultura, nu merg inundaţiile cum trebuie, nu merg anotimputile, nu merge nici criza. Orice apocalipsă e bine să te prindă în maşină, pentru ca Bruce Willis nu va putea să vină să ne ia pe toţi la el în Tico.

Totuşi nu de aia cred că continuă să se agaţe românii de leasinguri pe 150 de ani pentru o maşină. Şi-atunci? Au inventat cumva indienii maşina pe care poţi să ţi-o cumperi direct din ajutorul de şomaj? Au scos nemţii eine kleine automobil de 700 de euro, un pic mai ieftin decât Loganul de 5000 euro? Scot japonezii super decapotabila de 15 euro? Se pare că nu.

Au scos românii ultimul model de cetăţean autohton care trebuie sa meargă la întâlnirea de 10 ani cu maşina, deşi n-are bani de lapte pentru copil, are bani de spart la cafele şi pufuleţi cu amanta, dar n-are bani de rata la un aragaz, are DVD player pentru a ţine macrameurile şi bibelourile, dar nu îşi permite un frigider pentru ce mâncare nu îşi permite să aducă în casă.